Ne lăsăm prinşi în jocul sorţii mai uşor decât ne-am lăsa atinşi de valul spumegând al mării pe ţărm. Ne acaparează atenţia şi ne învăluie în mrejele ei, iar noi, simpli oameni, ne lăsăm purtaţi de sentimentul care ne copleşeşte. Ne simţim bine, nu-i aşa? Fără a vedea iminentul dezastru. Căci, dacă urcăm, trebuie să şi coborâm. Şi viceversa. Pare o regulă simplă. Însă câte complicaţii ţin de ea…
Şi cum rămâne cu timpul? E el mai presus de măiestria sorţii sau e doar un instrument al acesteia? Poate că timpul a fost odată un om, ca şi noi. Şi, având mereu poftă de joacă, s-a lăsat mereu prins în mrejele sorţii. Bineînţeles, soarta, fiind singură pe lume, s-a ataşat atât de mult de el încât i-a dat numele. Timp. Şi de aceea sunt nedespărţiţi azi. Veşnicul copil, timpul, şi mama sa, soarta, trăiesc mai fericiţi ca niciodată. O poveste cu sfârşit fericit? Nici vorbă.
Povestea asta n-are sfârşit. Poate nici început. Iar noi, oamenii, actori pe scena vieţii, suntem doar jucăriile timpului şi nu avem parte de roluri semnificative. Nu toţi. Dar cu toţii suntem personaje în povestea asta fără sfârşit.
Şi dacă soarta este mama, timpul copilul, noi jucăriile, Universul terenul de joacă, regulile inexistente, ne mai punem problema sfârşitului poveştii? Nu ne este foarte bine aşa? De ce ne place să punem capăt oricărui lucru? Pentru că stă în firea umană. La fel cum încercările, de multe ori nereuşite, de a dezlega mistere stau tot în firea umană. Ne punem mereu întrebări, căutăm neîcetat răspunsuri şi ajungem la o concluzie. Dacă ajungem. Dar mulţi ne pierdem pe acest drum al căutării unui răspuns, şi dacă nu e satisfăcător rezultatul, o luăm de la capăt. Şi aşa ne pierdem toată viaţa. Dacă din mrejele sorţii putem găsi o portiţă de scăpare,din mrejele propriei minţi nu. Din nou, inexplicabila fire umană. Sau poate s-a desluşit şi misterul acesta recent şi eu n-am aflat.
Concluzia? Da, eu am o concluzie. Indiferent de jocul în care suntem prinşi, de personajele pe care le jucăm în această poveste, trebuie să fim mândri, fericiţi, optimişti chiar, că suntem un personaj. Indiferent ce fel de personaj şi pentru cât timp.
