Scurt fragment din discuţia cu fratele meu mai mic.
Eu: Alex, ce vrei de Crăciun?
Alex: Nu ştiu. Mă gândesc. Dar mai întâi trebuie să mă gândesc ce vreau de Moş Nicolae.
Eu: Ei, doar ştii că Moş Nicolae aduce doar portocale şi dulciuri. Orice altceva rămâne pentru Moş Crăciun.
Alex: Ba nu, nu zice nimeni asta.
Eu: Hai, nu-ţi face iluzii. Aşa trebuie, aşa e tradiţia. Dar ce le luăm părinţilor de Crăciun?
Alex: Nu ştiu, mai întâi trebuie să văd ce vreau eu.
Eu: Nu trebuie să fii egoist, gândeşte-te mai întâi la ei.
Alex: Nu sunt egoist. Uite, mă gândesc la ce vrea Alex de la Moş Crăciun, aşa privesc obiectiv.
****
Convorbire telefonică după o serie de mesaje prin care eu, aflată în alt oraş decât cel natal, îi amintesc mamei că mâine seara îmi voi scoate ghetele la geam, iar ea, foarte sigură pe sine şi simpatică, de altfel, mă avertizează că risc să rămân fără ele.
Eu: Oricum nu le scot de acum, mâine seară, dar ţi-am zis doar ca să nu uiţi.
Mama: Dar Moşul nu mai vine decât la copii, tu mai eşti copil?
Eu (determinată să câştig războiul început în cunoştinţă de cauză): Moşul vine la toţi copiii, iar eu sunt şi voi fi mereu copilul tău, deci e logic că Moşul va veni şi la mine. Mereu.
Mama: Lasă, că Moşul ăsta o să vină împreună cu celălalt, la Crăciun. Sunt bătrâni amândoi şi vin împreună.
Eu: Dar ce, sunt în criză, e benzina scumpă şi s-au decis să facă jumi-juma?
Mama: Exact. Apoi, nu mai vine la fratele tău, la 14 ani, tocmai i-am explicat asta, şi tu vrei să vină la tine?
Eu: Asta chiar ar fi incorect. Adică eu să mă trezesc cu ghetele pline cu cadouri timp de 19 ani şi la el să se oprească la 14?
Mama face încercări amuzante, eşuate, să mă opresc din detalierea acestui fapt, în baza faptului că fratele meu mă putea foarte uşor auzi la telefon.
Eu: În plus, eu doar te-am sunat să îi aminteşti Moşului. Nu am nicio pretenţie de la tine.
Mama: Ei, oricum nu mai ajunge mâine seară la tine.
Eu: Dar trebuie să ajungă poimâine dimineaţă, de fapt.
Mama: Dar ţi-am mai zis că nu mai eşti copil.
Eu: Şi eu ţi-am explicat că voi fi mereu copilul vostru.
Mama: Atunci şi eu sunt copilul mamei, mie de ce nu-mi aduce?
Eu: Dă-mi-l pe Alex (fratele meu) la telefon şi rezolv problema.
Mama (deja în hohote de râs): Da, da, sigur. Lasă, poate vine cu bani…
Eu: Nu, Moş Nicolae vine cu portocale şi dulciuri şi o pereche de mănuşi şi o căciulă care nu-mi plac, fix ca acum 15 ani, ţii minte? (trimitere la un cadou de Moş Nicolae primit aproape cu lacrimi în ochi chiar acum 15 ani, a cărui mărturie stă o poză în care nici măcar nu fac vreun efort să par mulţumită de căciula şi mănuşile respective)
Mama (râde, parcă gândindu-se că nu o să uit niciodată să-i amintesc acel eveniment nefericit pentru copilul de mine): Păi tocmai de-asta nu mai vine, iar vrei să-ţi ia ceva ce nu-ţi place?
Eu (ignorând spusele ei): Ah, am văzut ceva foarte interesant aici, la noi nu-mi amintesc aşa ceva. Vând nuiele frumos colorate, cu fundiţe…
Mama: Ia-ţi una. Şi pentru Alex poţi să iei.
Eu: Ştii, am văzut un ou Kinder mare, cred că ar merge.
Mama: Unde?
Eu: În toate magazinele, e la vreo 18 lei.
Mama: Vezi că ştii să îţi iei singură? Deci Moşul vine cu 18 lei în cont, da? Să nu mă faci să mă simt prost apoi.
Eu (insistând): Doar nu vrei să ne certăm în luna cadourilor. Cadoul trebuie adus de Moş, nu are farmec dacă îl iau eu. Eu doar îţi spun ce să-i transmiţi Moşului…
