Se simțea
singură. Deși regăsise comfortul acelui loc numit acasă, deși se regăsise pe ea
de altă dată în orașul ei natal, în al cărui aer încă pluteau aproape toate
amintirile ei de până la vârsta de nouăsprezece ani. Cumva, orașul ei păstrase
tot trecutul viu, dar nu a încetat să alerge spre viitor. Și în fuga aceasta,
cei ce-și trăgeau rădăcinile de pe aceste meleaguri s-au înălțat tot mai sus,
tot mai departe... Și ea, acum, parcă nu mai aparținea locului. Captivă în
trecutul pe care îl avusese și cu teamă de viitor, de a nu face vreun pas
greșit, era ca și cum nu ar mai fi fost. Ca o sculptură antică dintr-un muzeu,
pe care zilnic mii de oameni vin să o admire, dar care noapte de noapte tot
singură rămâne, când luminile se sting și întunericul se lasă. Ieri nu mai
poate fi mâine, iar mâine oricumnu mai vrea să fie ceva ce a fost deja. Și azi
rămâne prins la mijloc, într-o horă fără de sfârșit, în care nici măcar nu a
vrut să intre, dar muzica continuă să răsune din ce în ce mai tare...
