I surely wouldn’t have minded such a weather around Christmas instead of late January to almost mid February, but, hey, better late than never, right? Although it’s freezing cold like 24 hours out of 24, it sure is nice to say at least to have such a view when you look out of your window or when you get outside. It’s slowly becoming a battle walking through the fresh snow early in the freezing cold morning and then having to endure the coldness in the classroom (I’m not sure whether after 6 hours I can still claim “It’s cold outside”; I’m just super excited to get rid of the cold inside – blame the age of the building), then coming home, hoping to get a couple of hours with a blanket keeping me warm and a good book or movie. As it turns out, I can’t actually do that more than once a week, that being the weekend, because I have other priorities right now. But it sure feels good watching two or three episodes of “Grey’s Anatomy” in a row on a calm Saturday evening, it is like a little reward.
Ce bine ar fi fost să ningă de Crăciun, şi nu în perioada asta, dar mai bine mai târziu decât deloc, nu? Şi chiar dacă e îngrozitor de frig zi şi noapte, e minunat să scoţi capul pe geam sau pe uşă şi să te bucuri de o asemenea privelişte. Dar fiecare zi devine un soi de luptă: să mergi prin zăpada ce abia s-a aşezat pe jos dis de dimineaţă, când e groaznic de frig, apoi să înduri frigul din sala de clasă ( după şase ore la şcoală nu ştiu dacă mă mai gândesc la cât de frig e afară; pur şi simplu mă bucur că am scăpat de frigul din clasă - asta păţeşti când clădirea este prea veche) şi apoi ajungi în sfârşit acasă, sperând să te bucuri de vreo două ore citind o carte bună, acoperită până la gât în plapumă ca să scapi de frigul ce ţi-a intrat până în oase. Aşa ceva nu pot face însă decât o dată pe săptămână, în weekend, pentru că am alte lucruri sunt prioritare momentan. Şi, până la urmă, este un fel de recompensă să te uiţi la trei episoade din „Anatomia lui Grey” sâmbăta seară.
*
Talking about books, I’ve just read one that I have from the high school’s library. It’s a theater play, a drama, and it’s really good. But there was something different that struck me while reading it, beyond the great quotes, the unique style of writing or the interesting characters and unexpected plot towards the second half. I’ve almost forgot what a special feeling it is to go through the pages of a library book.
Dacă tot a venit vorba de cărţi, tocmai am citit una împrumutată de la biblioteca liceului. Este o piesă de teatru, o dramă, foarte interesantă. Dar m-a uimit ceva în timp ce citeam cartea, dincolo de citatele extraordinare, stilul unic de a scrie al lui Camil Petrescu, personajele complexe şi întorsăturile de situaţie din a doua jumătate a cărţii. Aproape că am uitat sentimentul care te încarcă atunci când frunzăreşti paginile unei cărţi de la bibliotecă.
Certain pages were covered in stains, making the words a little bit harder to read. But it was like those who had previously read the book felt the need to “mark” their process of reading. And to state what “ingredient” they used to do so. Coke, decaf and something else that I just can’t make out from the author’s writing. Three pages, three different people, three different times, I suppose. It’s like the Universe is telling me “Look, other have been here before you and they kept going. They saved the moment in their memory box deep down their soul, and so will you and many others that will follow.”
Anumite pagini erau pătate, un pic dificil de citit de altfel. Dar e ca şi cum cititorii dinaintea mea au ţinut morţiş să marcheze într-un fel sau altul faptul că au citit. Şi să specifice ce „ingredient” au folosit. Cola, cafea fără zahăr şi încă ceva indescifrabil pentru mine. Trei pagini, trei oameni diferiţi, trei timpuri diferite, cred. E ca şi cum Universul mi-ar spune „ Uite, şi alţii au fost aici înaintea ta şi au depăşit momentul. L-au păstrat bine în cutia cu amintiri din adâncul sufletului, la fel cum vei face şi tu, şi mulţi alţii după tine.”
*
