Why do we take photographs?

      

We are humans. We know our time on Earth is limited. We do pretend like we don’t most of the time.Yet, what do we do after all with all we are given? All the privileged years we get to live, do we really live them? All those moments that will end up in our little box of memories, do we really enjoy them?

Let me tell you what most of us do. Take photographs. That’s right. We spend (or, should I say, lose)so much time trying to capture the “perfect” moment, that we totally forget to live it the way we should. We get lost in this idea that by taking photographs the moments will live forever with us. To a certain degree, it’s true. Because deep down our souls it’s the fear of forgetting it all. All the places we visited, all the people we met, all the food we ate and all the clothes we wore. We are scared time is running through our fingers and we won’t have the proof we were there at one point in our lives. We are scared that one day we won’t remember the past. You know, when we grow old and have to tell our grandchildren stories from our youth. That’s when we open the box with photographs first, just so we can open the one with memories in our heart and start sharing.

Sometimes I wonder if it will work. Sometimes I wonder if videos are better; you can actually get more of a context and hear and see and almost feel what happened when being filmed. Say we (hopefully not) will end up with no memories later in life; will the photographs do the trick? Will they have kept that feeling of being alive after all the years? Or will they be similar to windows: you can look through them, see the moment caught on camera, yet never actually get the chance to (re)live it, to be beyond the window once again?

                                                                                ****

Suntem oameni. Şi, în consecinţă, perfect conştienţi de faptul că timpul care ne este dat se va sfârşi la un moment dat. Dar ne prefacem că nu ştim de cele mai multe ori. Şi totuşi, ce facem cu tot ce ne este dat? Toţi anii pe care suntem norocoşi  să-i putem trăi, chiar îi trăim? Toate momentele care vor ajunge amintiri, chiar ne bucurăm de ele?

Eu cred că majoritatea facem altceva. Facem fotografii. Vorbesc foarte serios. Petrecem (sau pierdem, mai bine zis) atâta timp încercând să prindem momentul “perfect” pe film, încât uităm să ne bucurăm de el cum ar trebui. Şi ne lăsăm pradă acestei concepţii că prin fotografiile pe care le facem reuşim să facem ca şi momentele acelea să trăiască mereu. Într-o anumită măsură, modul acesta de a gândi nu e greşit. Pentru că în adâncul sufletelor noastre se află teama de uitare. Fie că e vorba de locurile vizitate, de oamenii pe care i-am cunoscut, de mâncarea savurată sau ţinutele de zi cu zi. Ne este teamă că timpul se scurge mult prea repede, că ne scapă printre degete şi nu vom avea dovada trecerii noastre prin acel moment. Ne este teamă că într-o zi nu ne vom aminti trecutul. Ştiţi la ce mă refer, zilele acelea de bătrâneţe când se presupune să le povestim nepoţilor despre tinereţea noastră. Atunci vom fi nevoiţi să deschidem mai întâi cutia cu fotografii din dulap, şi abia apoi pe cea cu amintiri din inimă.

Câteodată mă întreb dacă lucrurile vor merge aşa. Câteodată mă întreb dacă filmuleţele sunt mai bune; poţi să înţelegi mult mai multe dintr-o filmare, să simţi mai bine momentul. Dacă (Doamne fereşte!) într-o zi ne trezim fără amintiri; vor fi fotografiile de folos? Îşi vor fi păstrat acel iz de viaţă după ani şi ani? Sau vor fi la fel ca ferestrele: poţi să te uiţi prin ele, să vezi momentul surprins, dar nu vei putea efectiv să-l (re)trăieşti, să treci dincolo de fereastră încă o dată?