Despre lucrurile păstrate în înaltul cerului plin de speranțe al adolescenței

 

DSC09120

Călătoria mea, a noastră, a început la fel cum s-a și sfârșit: cu o zi ploioasă. Dar mie îmi place să cred că ploaia a servit drept cortină. Când eram boboci, ne-am trezit practic pe scena celor mai frumoși ani ai adolescenței și ploaia a fost cea care ne-a dat îndemnul să ne începem rolul, a fost cea care parcă ne-a zis să uităm orice rol am fi jucat în trecut și să profităm de cel ce urmează, de noul capitol din viața noastră. Când eram absolvenți, tot ploaia a fost în preajmă să ne amintească că după ce aplauzele se estompează… și actorii părăsesc scena. Piesa noastră se sfârșise și scena nu ne mai aparținea.

Fiecare dintre noi a plecat în căutarea unui alt rol, în căutarea unei noi scene pe care să joace. Dar cu toții am luat o părticică din piesa pe care am jucat-o împreună. Am avut ceva de învățat, am învățat pe alții, am râs, am plâns, am avut emoții, am lăsat de la noi, ne-am ajutat reciproc, am legat prietenii, am ajuns să ne îndrăgostim de lucrurile mărunte cu care ne întâlneam zi de zi. Și mie mi-e mai ales dor de acele lucruri mărunte care, puse laolaltă, formau întregul.

Mi-e dor de primele noastre conversații, timide de altfel. Mi-e dor de pauzele în care ne strângeam „la calorifer”; pauzele acelea erau mai mult decât simple momente de odihnă, erau momentele în care încercam să ne cunoaștem și să petrecem timpul împreună. Mi-e dor și de pauzele în care o parte din noi se comportau ca niște copii, iar cealaltă ca niște biete victime ce încercau să nu ajungă țintele celorlalți. Mi-e dor și de momentele când vedeam primii fulgi de nea și clasa răsuna cu glasurile copiiilor din noi…Și de cele în care ne uneam pentru o cauză comună, atunci când funcționam ca un grup fără cel mai mic efort.

Mi-e dor de nuanța aceea de mov pe care cerul o avea în fiecare luni, la orele de psihologie. Era cel mai plăcut mod de a încheia ziua și a începe săptămâna. Mi-e dor de discuțiile de pe scări. Și de panica care se instala când cineva îndrăznea să rostească cuvântul „test”. Și de încurajările pe care ni le făceam, în speranța că vor avea efect.

Mi-e dor de spiritul Crăciunului – darurile date prin clasă și cele date celorlalți, atmosfera de sărbătoare în  care ne pierdeam, serile petrecute la colinde, urările rostite cu zâmbetul pe buze…

Mi-e dor și de acele ultime dimineți. Mi-e dor de acei pași simpli care îmi deveniseră ritual. De la trezitul dis de dimineață, la micul dejun pe fugă și drumul spre liceu, la lumea adormită, dar grabită, de pe străzi și pustietatea ascunsă în bătrâna clădire a liceului la primele ore ale zilei, și până la acel „neața!” binevoitor din partea acelor prieteni și veșnica dispută despre elevul de serviciu pe măsură ce ecoul glasurilor celor întârziați se răspândea pe holuri; de toate acestea și de mult mai multe îmi e tare dor.

Și îmi e dor și de ciocolata caldă, care pe jumătate ne trezea, pe jumătate ne încălzea, din primele pauze. Pentru că era, mai mult decât orice, un prilej de a face o pauză din fuga noastră spre a atinge un scop (sau mai multe); era un prilej de a vorbi și, mai ales, de a asculta. Ca și cum mașinăria aceea picura câte un strop de generozitate, aș zice chiar umanitate, în fiecare pahar. Și tare bine făcea!

Mi-e dor de atât de multe lucruri…Cred că îmi e dor și de inocența noastră, de dorința de a ne împlini visele năstrușnice. De sentimentul acela de fericire și calm, în pofida rezultatelor. Pentru că timpul avea răbdare și eșecul de ieri era repede uitat odată cu triumful de azi sau îngropat în amintiri cu gândul la munca pentru un rezultat mai bun.

Aș vrea să știu că nu sunt singura căreia îi e dor. Că, în ciuda tuturor neînțelegerilor și dificultăților de-a lungul drumului, călătoria nu a fost în zadar și rolurile nu vor fi uitate.

Un comentariu:

Madalina Preda spunea...

Nu esti singura careia ii e dor... Mi s-a facut pielea de gaina citind postarea asta...