Se simțea
singură. Deși regăsise comfortul acelui loc numit acasă, deși se regăsise pe ea
de altă dată în orașul ei natal, în al cărui aer încă pluteau aproape toate
amintirile ei de până la vârsta de nouăsprezece ani. Cumva, orașul ei păstrase
tot trecutul viu, dar nu a încetat să alerge spre viitor. Și în fuga aceasta,
cei ce-și trăgeau rădăcinile de pe aceste meleaguri s-au înălțat tot mai sus,
tot mai departe... Și ea, acum, parcă nu mai aparținea locului. Captivă în
trecutul pe care îl avusese și cu teamă de viitor, de a nu face vreun pas
greșit, era ca și cum nu ar mai fi fost. Ca o sculptură antică dintr-un muzeu,
pe care zilnic mii de oameni vin să o admire, dar care noapte de noapte tot
singură rămâne, când luminile se sting și întunericul se lasă. Ieri nu mai
poate fi mâine, iar mâine oricumnu mai vrea să fie ceva ce a fost deja. Și azi
rămâne prins la mijloc, într-o horă fără de sfârșit, în care nici măcar nu a
vrut să intre, dar muzica continuă să răsune din ce în ce mai tare...
Zece seara cu zâmbetul pe buze
Scurt fragment din discuţia cu fratele meu mai mic.
Eu: Alex, ce vrei de Crăciun?
Alex: Nu ştiu. Mă gândesc. Dar mai întâi trebuie să mă gândesc ce vreau de Moş Nicolae.
Eu: Ei, doar ştii că Moş Nicolae aduce doar portocale şi dulciuri. Orice altceva rămâne pentru Moş Crăciun.
Alex: Ba nu, nu zice nimeni asta.
Eu: Hai, nu-ţi face iluzii. Aşa trebuie, aşa e tradiţia. Dar ce le luăm părinţilor de Crăciun?
Alex: Nu ştiu, mai întâi trebuie să văd ce vreau eu.
Eu: Nu trebuie să fii egoist, gândeşte-te mai întâi la ei.
Alex: Nu sunt egoist. Uite, mă gândesc la ce vrea Alex de la Moş Crăciun, aşa privesc obiectiv.
****
Convorbire telefonică după o serie de mesaje prin care eu, aflată în alt oraş decât cel natal, îi amintesc mamei că mâine seara îmi voi scoate ghetele la geam, iar ea, foarte sigură pe sine şi simpatică, de altfel, mă avertizează că risc să rămân fără ele.
Eu: Oricum nu le scot de acum, mâine seară, dar ţi-am zis doar ca să nu uiţi.
Mama: Dar Moşul nu mai vine decât la copii, tu mai eşti copil?
Eu (determinată să câştig războiul început în cunoştinţă de cauză): Moşul vine la toţi copiii, iar eu sunt şi voi fi mereu copilul tău, deci e logic că Moşul va veni şi la mine. Mereu.
Mama: Lasă, că Moşul ăsta o să vină împreună cu celălalt, la Crăciun. Sunt bătrâni amândoi şi vin împreună.
Eu: Dar ce, sunt în criză, e benzina scumpă şi s-au decis să facă jumi-juma?
Mama: Exact. Apoi, nu mai vine la fratele tău, la 14 ani, tocmai i-am explicat asta, şi tu vrei să vină la tine?
Eu: Asta chiar ar fi incorect. Adică eu să mă trezesc cu ghetele pline cu cadouri timp de 19 ani şi la el să se oprească la 14?
Mama face încercări amuzante, eşuate, să mă opresc din detalierea acestui fapt, în baza faptului că fratele meu mă putea foarte uşor auzi la telefon.
Eu: În plus, eu doar te-am sunat să îi aminteşti Moşului. Nu am nicio pretenţie de la tine.
Mama: Ei, oricum nu mai ajunge mâine seară la tine.
Eu: Dar trebuie să ajungă poimâine dimineaţă, de fapt.
Mama: Dar ţi-am mai zis că nu mai eşti copil.
Eu: Şi eu ţi-am explicat că voi fi mereu copilul vostru.
Mama: Atunci şi eu sunt copilul mamei, mie de ce nu-mi aduce?
Eu: Dă-mi-l pe Alex (fratele meu) la telefon şi rezolv problema.
Mama (deja în hohote de râs): Da, da, sigur. Lasă, poate vine cu bani…
Eu: Nu, Moş Nicolae vine cu portocale şi dulciuri şi o pereche de mănuşi şi o căciulă care nu-mi plac, fix ca acum 15 ani, ţii minte? (trimitere la un cadou de Moş Nicolae primit aproape cu lacrimi în ochi chiar acum 15 ani, a cărui mărturie stă o poză în care nici măcar nu fac vreun efort să par mulţumită de căciula şi mănuşile respective)
Mama (râde, parcă gândindu-se că nu o să uit niciodată să-i amintesc acel eveniment nefericit pentru copilul de mine): Păi tocmai de-asta nu mai vine, iar vrei să-ţi ia ceva ce nu-ţi place?
Eu (ignorând spusele ei): Ah, am văzut ceva foarte interesant aici, la noi nu-mi amintesc aşa ceva. Vând nuiele frumos colorate, cu fundiţe…
Mama: Ia-ţi una. Şi pentru Alex poţi să iei.
Eu: Ştii, am văzut un ou Kinder mare, cred că ar merge.
Mama: Unde?
Eu: În toate magazinele, e la vreo 18 lei.
Mama: Vezi că ştii să îţi iei singură? Deci Moşul vine cu 18 lei în cont, da? Să nu mă faci să mă simt prost apoi.
Eu (insistând): Doar nu vrei să ne certăm în luna cadourilor. Cadoul trebuie adus de Moş, nu are farmec dacă îl iau eu. Eu doar îţi spun ce să-i transmiţi Moşului…
LMTY: 2/31.Routine (and the safety that comes with it)
Anything is possible when you are young. Then you get older and the thing about getting older is that you don’t need everything to be possible anymore, you just need some things to be certain.
LMTY:1/31.Home
“I am homesick all the time,” she said, still not looking at him. “I just don’t know where home is. There’s the promise of happiness out there. I know it. I even feel it sometimes. But it’s like chasing the moon-just when I think I have it, it disappears into the horizon. I grieve and try to move on, but then the damn thing comes back the next night, giving me hope of catching it all over again.”
Sarah Addison Allen, The Girl Who Chased the Moon
Of Broken Bridges and Broken Friendships
I still don’t know what a true friendship really is.
I mean, it’s not as if when you find your soul mate (and I use this word purely for its friendship-related use) you also get a chart showing you how to get from point zero of your friendship to infinity and beyond; some friendships actually never make it past a certain point, some start from minus infinite and build up towards a more positive goal and some, unfortunately or not, get stuck at that beginning point – zero. And let me tell you, no matter who you are and what you do, you will go through a huge amount of the so-called zero friendships in your life. Like it or not, they are necessary and only time will show you that.
Back to the point, though. I have managed to gather clues from my scattered (and some of them, already ended) friendships in my heroic attempt to define true friendship. I do admit that to a certain degree I have done this influenced by the way-too-many detective shows and books I have read during my existence. Maybe a pretty big degree. Yet a huge part of this job was done unconsciously; I always feel a mixture of emptiness and joy whenever a friendship isn’t meant to last. Emptiness because, well – do I need to make it any clearer? And that tiny feeling of joy comes along because I somehow feel free from a sort of useless and time taking friendship. But it is temporary. The joy, I mean. In the end, I always learn something from every single one of these experiences, so no time was wasted after all. I am not sure I can claim the same about the amount of feelings and tears and frustration and worries I end up investing in such friendships, but I guess there’s no such thing as only winning, so I’ll let this be. So I was trying to tell that this played a huge part in forming a coherent sentence that would and should define true friendship.
If you expect me at this point to actually break it down for you in a list or a guide that would help you separate true friendships from not-so-true friendships, I’m sorry. It’s not going to happen. And it is best not to ever happen. Why, you ask?
True friendship can not actually be defined – it continuously defines and redefines itself throughout its phases. When you think you finally get it, the key to just go out there and label friendships, you couldn’t be any more wrong. Somehow, destiny or God or Buddha or whatever deity you believe in decides to change the plot and bring something new in your believed-to-be-unmasked friendship. And it will be exactly what you need when you need it. And if that’s not wonderful - having the Universe give you exactly what you need without you asking for it using your true friend as the perfect carrier(most of the times, you don’t even know you need it) – then I don’t really know what is.
And it’s all glitter and champagne and laughter and star-gazing and memory-sharing and a thousand more breathtaking little moments and joy in life that carry this forward, acting as the surface that protects the very fragile, yet evolving, core of your friendship. And even if you tear apart all these layers trying to reach the bottom, like erasing your make-up after a long day trying to rediscover yourself, you won’t be disappointed. You can’t – rock bottom is the foundation on which you build such a friendship, and those layers are nothing but bonuses life keeps on giving you.
I may not have that definition ready – and never will, as a matter of fact – but I have a better grasp at what ruins a supossedly true friendship. Believe it or not, some of them are not meant to last – you just thank for what you had an go on. Some of them maybe weren’t even part of this category, so it was only a matter of time until they crashed down.
So, yes, sometimes things are different. Little cracks start making their way up from the outside world. And while you can get away with a couple or more broken layers, you know the cracks may reach the bottom. They may shatter that basis of your friendship and if that happens, don’t blame it on the other one involved. If those cracks made their way down, letting doubt and lies and lack of communication bloom, you are both at fault. And it’s a sign that something is wrong when only one of you takes action. I mean, it is a given that usually one cares a tiny bit more than the other, but it is no excuse to let things destroy such a beautiful relationship.
I sometimes see friendships as bridges. We, humans, are so different from one another that it’s actually unbelievable that we also find people with similar tastes and opinions and I call those ones soul mates. Well, even soul mates have an abyss separating us; it’s just that its seize is way smaller than in the case of two strangers. So we build a bridge. We build this connection between us and in a miraculous way we build it simultaneously. I am standing on one edge of the abyss and my soul mate is on the other edge, but we both have the desire to meet halfway. So we make that wish come true and we build this bridge. A strong enough bridge to overcome storms and floods and whatever else (human) nature can bring as a destroying weapon. In time, we’re supposed to make sure our bridge is stronger than never; we have to care for it or else we start losing parts of our friendship, irreplaceable parts most of the times.
And that’s when bridges break. A broken bridge is nothing more than a broken friendship. Maybe it loses a nail or maybe the wood is coming off and no one cares enough to replace it; it just slowly starts disintegrating itself. Sadly, the outcome can only be anticipated.
If things escalate quickly, the bridge will turn to ashes and those two standing on the opposing edges to strangers. It’s back to no talking, back to the pursuit of a true soul mate.
If a veil of casualty covers the bridge, it will remain in its broken state for a long time to come, while the two involved will carry on with their separate lives and from time to time try to meet on the now shaky bridge to talk about the past. Yet they will never attempt to fix the bridge, the friendship – it is already at that frozen point on the friendship scale. All they have is the past and the lingering feeling of what used to be, yet the future is more than uncertain; it’s nonexistent.
So do not build too many bridges at one time. You risk having them breaking down sooner than you would expect, and we all know once a broken bridge goes down, so does a part of you.
Letting It Go
Take off your coat.
Take off your coat of hatred
and just let it go. You have been wearing it for way too long, and you may soon
start to identify yourself with what you do not want to be. You do not want to
be someone full of not-so-beautiful feelings towards the others. Yet you are
slowly turning exactly into that person. Do not let what we see, what you want
us to see, become the same person you are. It is just a coat, a shield for you
to protect your feelings by trying to hurt the others. But you know what? It does
not hurt the others. The little pieces of hatred you throw at others only come
back to you. They never reach them; they never did and never will. The only
scar they leave is the one that is getting deeper and deeper in your soul.
So take
off your coat of hatred and stop
pretending.
Cuvinte prăfuite
Când toamna încă era blândă și timpul răbdător…
Când zâmbetele răsunau zglobii pe potecile uitate de mulți…
Aveam un cerc al nostru, noi cei care ne hrănim greșit cu iluzii…
Noi, visătorii.
Despre lucrurile păstrate în înaltul cerului plin de speranțe al adolescenței
Călătoria mea, a noastră, a început la fel cum s-a și sfârșit: cu o zi ploioasă. Dar mie îmi place să cred că ploaia a servit drept cortină. Când eram boboci, ne-am trezit practic pe scena celor mai frumoși ani ai adolescenței și ploaia a fost cea care ne-a dat îndemnul să ne începem rolul, a fost cea care parcă ne-a zis să uităm orice rol am fi jucat în trecut și să profităm de cel ce urmează, de noul capitol din viața noastră. Când eram absolvenți, tot ploaia a fost în preajmă să ne amintească că după ce aplauzele se estompează… și actorii părăsesc scena. Piesa noastră se sfârșise și scena nu ne mai aparținea.
Fiecare dintre noi a plecat în căutarea unui alt rol, în căutarea unei noi scene pe care să joace. Dar cu toții am luat o părticică din piesa pe care am jucat-o împreună. Am avut ceva de învățat, am învățat pe alții, am râs, am plâns, am avut emoții, am lăsat de la noi, ne-am ajutat reciproc, am legat prietenii, am ajuns să ne îndrăgostim de lucrurile mărunte cu care ne întâlneam zi de zi. Și mie mi-e mai ales dor de acele lucruri mărunte care, puse laolaltă, formau întregul.
Mi-e dor de primele noastre conversații, timide de altfel. Mi-e dor de pauzele în care ne strângeam „la calorifer”; pauzele acelea erau mai mult decât simple momente de odihnă, erau momentele în care încercam să ne cunoaștem și să petrecem timpul împreună. Mi-e dor și de pauzele în care o parte din noi se comportau ca niște copii, iar cealaltă ca niște biete victime ce încercau să nu ajungă țintele celorlalți. Mi-e dor și de momentele când vedeam primii fulgi de nea și clasa răsuna cu glasurile copiiilor din noi…Și de cele în care ne uneam pentru o cauză comună, atunci când funcționam ca un grup fără cel mai mic efort.
Mi-e dor de nuanța aceea de mov pe care cerul o avea în fiecare luni, la orele de psihologie. Era cel mai plăcut mod de a încheia ziua și a începe săptămâna. Mi-e dor de discuțiile de pe scări. Și de panica care se instala când cineva îndrăznea să rostească cuvântul „test”. Și de încurajările pe care ni le făceam, în speranța că vor avea efect.
Mi-e dor de spiritul Crăciunului – darurile date prin clasă și cele date celorlalți, atmosfera de sărbătoare în care ne pierdeam, serile petrecute la colinde, urările rostite cu zâmbetul pe buze…
Mi-e dor și de acele ultime dimineți. Mi-e dor de acei pași simpli care îmi deveniseră ritual. De la trezitul dis de dimineață, la micul dejun pe fugă și drumul spre liceu, la lumea adormită, dar grabită, de pe străzi și pustietatea ascunsă în bătrâna clădire a liceului la primele ore ale zilei, și până la acel „neața!” binevoitor din partea acelor prieteni și veșnica dispută despre elevul de serviciu pe măsură ce ecoul glasurilor celor întârziați se răspândea pe holuri; de toate acestea și de mult mai multe îmi e tare dor.
Și îmi e dor și de ciocolata caldă, care pe jumătate ne trezea, pe jumătate ne încălzea, din primele pauze. Pentru că era, mai mult decât orice, un prilej de a face o pauză din fuga noastră spre a atinge un scop (sau mai multe); era un prilej de a vorbi și, mai ales, de a asculta. Ca și cum mașinăria aceea picura câte un strop de generozitate, aș zice chiar umanitate, în fiecare pahar. Și tare bine făcea!
Mi-e dor de atât de multe lucruri…Cred că îmi e dor și de inocența noastră, de dorința de a ne împlini visele năstrușnice. De sentimentul acela de fericire și calm, în pofida rezultatelor. Pentru că timpul avea răbdare și eșecul de ieri era repede uitat odată cu triumful de azi sau îngropat în amintiri cu gândul la munca pentru un rezultat mai bun.
Aș vrea să știu că nu sunt singura căreia îi e dor. Că, în ciuda tuturor neînțelegerilor și dificultăților de-a lungul drumului, călătoria nu a fost în zadar și rolurile nu vor fi uitate.
Music Break
Do you know how in movies there always seems to be the perfect musical background at the right time? Well, if my life was a movie, I would definitely have Malaysian singer-songwriter Yuna’s songs be part of my soundtrack. And I’m pretty sure that’s going to be a long list because I have a hard time choosing my favourite song from all of hers.
Talented singer-songwriters are not that common in the mainstream music nowadays; but then again, I wouldn’t exactly consider Yuna as part of what we call mainstream music. She has a certain indie vibe to her musical creations. Mix that with her lovely soothing voice and an adorably interesting personality (easily seen in interviews and her lyrics) and it won’t be hard to understand why she is such an unique presence on the music stage.
Her musical style and choices will probably turn you into a fan once you give her a chance. I mean, she even manages to make covers that feel like her own songs.This song below is a Nirvana cover.
I suggest you grab a cup of coffee and just enjoy listening to her songs…and maybe even vote for her for the Best Asia Act category over at 2012 MTV EMAs.
P.S. Can I just say how much I love her different takes on the hijab? She always wears colorful ones that complement her outfit or she even ties it with a bow. That’s quite adorable.
Bună!…din nou…
Dacă blog-ul acesta ar fi fost copilul meu, sunt convinsă că cei de la asistență socială mi-ar fi bătut demult la ușă. Dar cum nu este cazul, nu îmi rămâne decât să îmi cer scuze pentru absența destul de lungă (și nu mereu întemeiată) de pe acest spațiu virtual propriu și personal și să vă promit că o să revin cât de curând… :)
*
Say this blog was actually my child, you do realise I would have really been in trouble with the social authorities by now, don’t you? Luckily for me, this is not the case, so all I can do now is apologize for my pretty long (and not always justified) absence from my little corner of the Internet and promise you it won’t be long until I come back…
Why do we take photographs?
We are humans. We know our time on Earth is limited. We do pretend like we don’t most of the time.Yet, what do we do after all with all we are given? All the privileged years we get to live, do we really live them? All those moments that will end up in our little box of memories, do we really enjoy them?
Let me tell you what most of us do. Take photographs. That’s right. We spend (or, should I say, lose)so much time trying to capture the “perfect” moment, that we totally forget to live it the way we should. We get lost in this idea that by taking photographs the moments will live forever with us. To a certain degree, it’s true. Because deep down our souls it’s the fear of forgetting it all. All the places we visited, all the people we met, all the food we ate and all the clothes we wore. We are scared time is running through our fingers and we won’t have the proof we were there at one point in our lives. We are scared that one day we won’t remember the past. You know, when we grow old and have to tell our grandchildren stories from our youth. That’s when we open the box with photographs first, just so we can open the one with memories in our heart and start sharing.
Sometimes I wonder if it will work. Sometimes I wonder if videos are better; you can actually get more of a context and hear and see and almost feel what happened when being filmed. Say we (hopefully not) will end up with no memories later in life; will the photographs do the trick? Will they have kept that feeling of being alive after all the years? Or will they be similar to windows: you can look through them, see the moment caught on camera, yet never actually get the chance to (re)live it, to be beyond the window once again?
****
Suntem oameni. Şi, în consecinţă, perfect conştienţi de faptul că timpul care ne este dat se va sfârşi la un moment dat. Dar ne prefacem că nu ştim de cele mai multe ori. Şi totuşi, ce facem cu tot ce ne este dat? Toţi anii pe care suntem norocoşi să-i putem trăi, chiar îi trăim? Toate momentele care vor ajunge amintiri, chiar ne bucurăm de ele?
Eu cred că majoritatea facem altceva. Facem fotografii. Vorbesc foarte serios. Petrecem (sau pierdem, mai bine zis) atâta timp încercând să prindem momentul “perfect” pe film, încât uităm să ne bucurăm de el cum ar trebui. Şi ne lăsăm pradă acestei concepţii că prin fotografiile pe care le facem reuşim să facem ca şi momentele acelea să trăiască mereu. Într-o anumită măsură, modul acesta de a gândi nu e greşit. Pentru că în adâncul sufletelor noastre se află teama de uitare. Fie că e vorba de locurile vizitate, de oamenii pe care i-am cunoscut, de mâncarea savurată sau ţinutele de zi cu zi. Ne este teamă că timpul se scurge mult prea repede, că ne scapă printre degete şi nu vom avea dovada trecerii noastre prin acel moment. Ne este teamă că într-o zi nu ne vom aminti trecutul. Ştiţi la ce mă refer, zilele acelea de bătrâneţe când se presupune să le povestim nepoţilor despre tinereţea noastră. Atunci vom fi nevoiţi să deschidem mai întâi cutia cu fotografii din dulap, şi abia apoi pe cea cu amintiri din inimă.
Câteodată mă întreb dacă lucrurile vor merge aşa. Câteodată mă întreb dacă filmuleţele sunt mai bune; poţi să înţelegi mult mai multe dintr-o filmare, să simţi mai bine momentul. Dacă (Doamne fereşte!) într-o zi ne trezim fără amintiri; vor fi fotografiile de folos? Îşi vor fi păstrat acel iz de viaţă după ani şi ani? Sau vor fi la fel ca ferestrele: poţi să te uiţi prin ele, să vezi momentul surprins, dar nu vei putea efectiv să-l (re)trăieşti, să treci dincolo de fereastră încă o dată?
Travel Sundays: Red
Red carpet in Cannes, France
Pavement drawing in Budapest, Hungary
Object part of an exposition in Arhus, Denmark
Beads exposition in Arhus, Denmark
Copenhaga, Denmark
Wien, Austria
Since it’s Easter Sunday (well, for Orthodox Christians and Greco-Catholic Christians), I decided to put together some red things, let’s say, I’ve come across in my few travels. Happy Easter!
Având în vedere faptul că astăzi este Paştele (pentru ortodocşi şi greco-catolici), m-am gândit să vă arăt câteva lucruri roşii, să le numim aşa, din puţinele mele călătorii. Să aveţi un Paşte Fericit!
A winter wonderland and the little things in life
I surely wouldn’t have minded such a weather around Christmas instead of late January to almost mid February, but, hey, better late than never, right? Although it’s freezing cold like 24 hours out of 24, it sure is nice to say at least to have such a view when you look out of your window or when you get outside. It’s slowly becoming a battle walking through the fresh snow early in the freezing cold morning and then having to endure the coldness in the classroom (I’m not sure whether after 6 hours I can still claim “It’s cold outside”; I’m just super excited to get rid of the cold inside – blame the age of the building), then coming home, hoping to get a couple of hours with a blanket keeping me warm and a good book or movie. As it turns out, I can’t actually do that more than once a week, that being the weekend, because I have other priorities right now. But it sure feels good watching two or three episodes of “Grey’s Anatomy” in a row on a calm Saturday evening, it is like a little reward.
Ce bine ar fi fost să ningă de Crăciun, şi nu în perioada asta, dar mai bine mai târziu decât deloc, nu? Şi chiar dacă e îngrozitor de frig zi şi noapte, e minunat să scoţi capul pe geam sau pe uşă şi să te bucuri de o asemenea privelişte. Dar fiecare zi devine un soi de luptă: să mergi prin zăpada ce abia s-a aşezat pe jos dis de dimineaţă, când e groaznic de frig, apoi să înduri frigul din sala de clasă ( după şase ore la şcoală nu ştiu dacă mă mai gândesc la cât de frig e afară; pur şi simplu mă bucur că am scăpat de frigul din clasă - asta păţeşti când clădirea este prea veche) şi apoi ajungi în sfârşit acasă, sperând să te bucuri de vreo două ore citind o carte bună, acoperită până la gât în plapumă ca să scapi de frigul ce ţi-a intrat până în oase. Aşa ceva nu pot face însă decât o dată pe săptămână, în weekend, pentru că am alte lucruri sunt prioritare momentan. Şi, până la urmă, este un fel de recompensă să te uiţi la trei episoade din „Anatomia lui Grey” sâmbăta seară.
*
Talking about books, I’ve just read one that I have from the high school’s library. It’s a theater play, a drama, and it’s really good. But there was something different that struck me while reading it, beyond the great quotes, the unique style of writing or the interesting characters and unexpected plot towards the second half. I’ve almost forgot what a special feeling it is to go through the pages of a library book.
Dacă tot a venit vorba de cărţi, tocmai am citit una împrumutată de la biblioteca liceului. Este o piesă de teatru, o dramă, foarte interesantă. Dar m-a uimit ceva în timp ce citeam cartea, dincolo de citatele extraordinare, stilul unic de a scrie al lui Camil Petrescu, personajele complexe şi întorsăturile de situaţie din a doua jumătate a cărţii. Aproape că am uitat sentimentul care te încarcă atunci când frunzăreşti paginile unei cărţi de la bibliotecă.
Certain pages were covered in stains, making the words a little bit harder to read. But it was like those who had previously read the book felt the need to “mark” their process of reading. And to state what “ingredient” they used to do so. Coke, decaf and something else that I just can’t make out from the author’s writing. Three pages, three different people, three different times, I suppose. It’s like the Universe is telling me “Look, other have been here before you and they kept going. They saved the moment in their memory box deep down their soul, and so will you and many others that will follow.”
Anumite pagini erau pătate, un pic dificil de citit de altfel. Dar e ca şi cum cititorii dinaintea mea au ţinut morţiş să marcheze într-un fel sau altul faptul că au citit. Şi să specifice ce „ingredient” au folosit. Cola, cafea fără zahăr şi încă ceva indescifrabil pentru mine. Trei pagini, trei oameni diferiţi, trei timpuri diferite, cred. E ca şi cum Universul mi-ar spune „ Uite, şi alţii au fost aici înaintea ta şi au depăşit momentul. L-au păstrat bine în cutia cu amintiri din adâncul sufletului, la fel cum vei face şi tu, şi mulţi alţii după tine.”
*
Funny and interesting
Wow! The first month of the year just went by! I think that as I grow up (or grow old, as some say), I start to realize how fast time flies by. Like really, really fast. And it’s not that I didn’t do anything this past month, I just feel I didn’t do anything for me. Or the others around me. And this feeling kind of irks me… That until July this year I won’t exactly do much for me; that if you don’t take into account studying for the exams…What feels different is the fact that I didn’t start the new year with resolutions; I just take it one step at a time and see how things work best for me. Why would I write a list of things I’ll probably never do when I can write at the end of the year a list with the things I actually did?
Although school started a couple of weeks ago, I still miss the coziness of the late December and early January mornings, spent with a cup of hot chocolate, wrapped up in a blanket next to our Christmas tree in the living room that had such a Christmassy scent …
A şi trecut prima lună a anului… Pe măsură ce cresc (sau chiar îmbătrânesc, ar zice unii) îmi dau seama cât de repede trece timpul. Poate prea repede. Şi nu e neapărat vorba că am sentimentul de a nu fi făcut nimic în luna care tocmai a trecut, dar pur şi simplu nu am făcut mai nimic pentru mine. Sau pentru cei apropiaţi mie. Şi nu e un sentiment plăcut…sa ştiu că până în iulie nu voi face aproape nimic în afara orelor, zilelor, săptămânilor de studiu pentru examen…Şi ar mai fi ceva diferit: faptul că nu mi-am propus nimic la începutul anului; într-un fel, las lucrurile să meargă în ritmul lor. Până la urmă, de ce aş face o listă cu lucruri pe care probabil nu voi ajunge să le fac, când pot face o lista cu ce am făcut la sfârşitul anului?
Şi chiar mi-e dor de dimineţile de la sfârşitul lui decembrie, şi de cele de la începutul lui ianuarie, când eram în vacanţă şi mă bucuram de o ciocolată caldă la căldura unei pături lângă bradul de Crăciun…şi mirosea a Crăciun în sufragerie mult după ziua cea sfântă…
Te joci cu mine?
Ne lăsăm prinşi în jocul sorţii mai uşor decât ne-am lăsa atinşi de valul spumegând al mării pe ţărm. Ne acaparează atenţia şi ne învăluie în mrejele ei, iar noi, simpli oameni, ne lăsăm purtaţi de sentimentul care ne copleşeşte. Ne simţim bine, nu-i aşa? Fără a vedea iminentul dezastru. Căci, dacă urcăm, trebuie să şi coborâm. Şi viceversa. Pare o regulă simplă. Însă câte complicaţii ţin de ea…
Şi cum rămâne cu timpul? E el mai presus de măiestria sorţii sau e doar un instrument al acesteia? Poate că timpul a fost odată un om, ca şi noi. Şi, având mereu poftă de joacă, s-a lăsat mereu prins în mrejele sorţii. Bineînţeles, soarta, fiind singură pe lume, s-a ataşat atât de mult de el încât i-a dat numele. Timp. Şi de aceea sunt nedespărţiţi azi. Veşnicul copil, timpul, şi mama sa, soarta, trăiesc mai fericiţi ca niciodată. O poveste cu sfârşit fericit? Nici vorbă.
Povestea asta n-are sfârşit. Poate nici început. Iar noi, oamenii, actori pe scena vieţii, suntem doar jucăriile timpului şi nu avem parte de roluri semnificative. Nu toţi. Dar cu toţii suntem personaje în povestea asta fără sfârşit.
Şi dacă soarta este mama, timpul copilul, noi jucăriile, Universul terenul de joacă, regulile inexistente, ne mai punem problema sfârşitului poveştii? Nu ne este foarte bine aşa? De ce ne place să punem capăt oricărui lucru? Pentru că stă în firea umană. La fel cum încercările, de multe ori nereuşite, de a dezlega mistere stau tot în firea umană. Ne punem mereu întrebări, căutăm neîcetat răspunsuri şi ajungem la o concluzie. Dacă ajungem. Dar mulţi ne pierdem pe acest drum al căutării unui răspuns, şi dacă nu e satisfăcător rezultatul, o luăm de la capăt. Şi aşa ne pierdem toată viaţa. Dacă din mrejele sorţii putem găsi o portiţă de scăpare,din mrejele propriei minţi nu. Din nou, inexplicabila fire umană. Sau poate s-a desluşit şi misterul acesta recent şi eu n-am aflat.
Concluzia? Da, eu am o concluzie. Indiferent de jocul în care suntem prinşi, de personajele pe care le jucăm în această poveste, trebuie să fim mândri, fericiţi, optimişti chiar, că suntem un personaj. Indiferent ce fel de personaj şi pentru cât timp.
Sunny
Seven girls. One group that will last, as one of them says, “beyond their death”.
That’s what Sunny the movie is all about: Sunny the group, then and now. Back in the 1980’s and still stuck in the present.
The movie manages to capture the essence of a friendship between middle school girls that reunite later in life, when their leader dies. The friendship doesn’t. It is beautifully directed, as the scenes that show the past and those that show the present do not look mismatched; they shift smoothly and quite beautifully. It also has so many clichés but still captures them differently. Like the beautiful girl of the group, the “popular” one, is actually the silent one, that surprises when she proves to be a fighter when it comes to her friends. Or how much first love can hurt. Or the little ironies that are sprinkled all over the movie; how the “best” ones end up being in the worst state being one of them. I also love the subtle ways the movie shows how some relations (wife – husband, parents – daughter) work in nowadays’ Korea or how everyone’s addicted to dramas (the hospital scenes in the beginning really made me laugh).
Simply put, this movie is amazing. Breathtaking. It has so much of a plot and substance and does not fail in putting it together. And I love this. I also love how well matched the actresses are with their characters, which I adore. They play their roles so well, that I found myself crying towards the ened because they gathered as seven again only after the leader was gone. I mean, here we have the leader that acts as tough as a boy, but has the heart of a girl (Kang So-Ra plays young Ha Chun-Hwa, Jin Hee-Kyung plays mature Ha Chun-Hwa), the daughter of a teacher that could be called as “Queen of swearing” (Park Jin-Joo as the teen Hwang Jin-Hee, and Hong Jin-Hee as the mature one), the not-your-skinny-type of girl that can’t wait to get a double eyelid surgery ( Kim Min-Young and Ko Su-Hee play the young and not so young Kim Jang-Mi), the girl that dreams to be a writer, but proves to be quite the fighter as a teen(Nam Bo-Ra and Lee Yeon-Kyung play Seo Geum-Ok), the girl that lives her life as the pageant queen she will be one day (Ryoo Bok-Hee, played as a teen by Kim Bo-Mi and as a woman as Kim Sun-Kyung), the beautiful girl that everyone knows will become a model(Su-Ji, played by Min Hyo-Rin as a young girl – Su-Ji the woman only appears for the last couple of minutes in the movie and I’m not sure who plays her yet) and the newcomer, the girl from the countryside that lastly joins the band(Shim Eun-Kyung and Yoo Ho-Jeong play Lim Na-Mi in the two very different moments of her life) that put up with other bands of girls (ironically named “Girls’ Generation” – I doubt there’s any connection to this Girls’ Generation , but it’s not the only time the director uses popular band names nowadays in the movie, as the girls initially wanted their group name to be Wonder Girls). I admit it would have been interesting to see the WG vs. SNSD back in the 80’s as teen groups :)
And don’t get me started on the cinematic aspects of this movie or the fashion. It’s just…well, I’ll let you judge for yourself.
You can watch it (and I highly recommend you do so) with English subtitles here, here or here.
Photographs from here or screen caps of mine.
P.S. The soundtrack is also quite amazing!
Words are not enough
Funny how ironic life can be sometimes. Just a week ago I was talking about milestones, about the fact that everything has an end. And just a few days ago someone’s life ended. Someone I really loved and cared for, someone I didn’t expect to leave me at this point in life. Or at all. I guess we really take things for granted, don’t we?
Now that one of my grandpas is gone, I just feel my heart is filled with regrets. The regret that I didn’t go see him on Sunday, that I didn’t call him like at all and that it seems an eternity since I’ve last seen him, the regret that I actually never told him how much I love him and how important he is to me. That I admired, and still admire, him. I can only hope that, as an understanding and patient grandpa that he was, he understood what I had never actually told him. I also hope that he really is in a better place right now, watching over us and forgiving us any mistake we could have possibly made. And if he’s not there yet, I’ll make sure he will go there, because he deserves it. That’s the only thing I can do for him right now, pray.
You see, I don’t really believe in the so-called “it’s Tuesday, 13 or Friday, 13 so it’s bad luck”.
But it was Tuesday.And 13.
13.12.2011
It was like a warm spring day, not a cold December one. Maybe this means it was better for him to go wherever he went; maybe this means that God, knowing through how much pain he’s been through during the last years, decided to ease everything, by taking him close to him without having him experience much pain, without him even expecting it. Maybe, and I really hope this is a sure thing, he now knows no pain or anger or anything; he must have his well deserved peace.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)